20 și 12

Dragii mei,

vreau în primul rând să vă mulțumesc pentru că mă citiți, indiferent cine și câți sunteți. Știu că uneori scriu prea mult și poate incoerent câteodată, dar … ăăă, n-o să mă schimb! ) Așa că mulțumesc că mă placeți cum sunt. Mulțumesc că nu m-ați uitat, deși eu am absentat pe-aici, mulțumesc pentru toate urările primite și sper ca 2012 să fie un an mult mai fructuos pentru Welcome to the machine.

Îmi doresc ca 2012 să ne dea … după caz, o alinare, un șut în fund, o palmă peste față, înțelepciune, o mână pe umăr, apreciere, eșecuri, ”succesuri”, fericire, o îmbrățișare, chibzuință, împăcare cu sine și foarte multă sănătate. Să ne citim cu bine încă mulți ani! Vă pup, trăiască 2011, hai 2012!

Retrospectivă miscellaneousiană 2011 și mai încolo – partea a IV-a, final

Iar acum … anul 2011, at last. Anul pe care îl așteptam să fie cel mai grozav an de până acum. Hmmm … să zicem că a fost. Nici nu știu cu ce să încep … mi-e greu Dar o să fac și 2011 in Best Photographs, cum m-am învățat de anul trecut să fac, deci 2 în 1.

Să vedem, totuși. 2011 a fost împărțit în AIESEC și școală/prieteni/viață socială etc. O să vedeți de ce așa.
Am început anul cu sesiunea, prima mea sesiune. După cum știți eu nu am intrat la fără taxă și prin urmare n-aveam nici bursă. Mna .. situația s-a schimbat, am reușit să am bursă în semestrul 2, am fost tare fericită.

Am participat, prin februarie, la prima conferință AIESEC, LMS, Local Motivational Seminar. Am înțeles mai bine despre ce este această organizație și am pornit cu o energie pozitivă de la Poieni Strâmbu, unde am fost. Apoi s-a întâmplat AIESEC 18, sărbătorirea a 18 ani de când există AIESEC Timișoara la noi în oraș. Eveniment festiv, cu Alumni and stuff.

 

Între timp eu lucram la cele două proiecte în care eram implicată pe poziția de Finance&Logistics. Mă rog, am ajuns să fac și altele ce nu țineau de aria mea, dar care mi-au prins bine. A fost un moment greu pentru mine, căci după o vacanță în care nu am făcut nimic și un început de an lejer, să am două lucruri simultan de făcut + facultate cu plină sesiune a fost un pic copleșitor, deși în timpul liceului eram obișnuită cu asemenea program. Am avut o zi în care am cedat nervos, dar mi-am revenit a doua zi și de-atunci nu am mai avut asemenea clipe. Și am reușit să duc la capăt ambele proiecte și să cunosc și să fiu cu oameni minunați, atât din echipele de organizare, cât și din alte țări. Așa că dacă acum mă hotărăsc că vreau să merg în Filipine, Singapore, Brazilia sau Ucraina, aș avea la cine să stau și să am încredere că totul va fi ok.

 

Am învățat multe cu aceste două activități oarecum similare, dar cu coordonatori diferiți. M-am uitat la stiluri de leadership și am încercat să văd cu ce sunt de-acord, cu ce nu, ce-aș face eu și așa mai departe. Asta pentru că m-am îndrăgostit iremediabil de programul național de educație non-formală GROW, unul din proiectele în care am fost în echipa de organizare, și vroiam să aplic pentru poziția de coordonator al următoarei ediții. ( cred că v-am mai explicat, dar repet: GROW se organizează pentru fiecare clasă de liceu, e un ciclu complex de parcurgere a mai multor training-uri în limba engleză, pe diverse teme de soft skills în general, ținute de oameni aduși prin rețeaua AIESEC, curicula pe care aceștia trebuind s-o livreze fiind realizată de Școala de Valori ). Cum s-a deschis poziția, după o oră și jumătate am trimis formularul de aplicare completat. Visasem proiectul acesta încă de când am aflat că acești copii de a 9-a pe care i-am întâlnit în primăvară, vor avea ediția de clasa a 10-a chiar toamna. Am avut prezentarea în fața întregului local și emoții cât Titanicul. Am reușit să le depășesc, cred, și în final, după interviul cu boardul executiv, am fost aleasă.

 

De asemenea, am participat la un proiect organizat de OSUT ( Organizația Studenților de la Universitatea de Vest din Timișoara ), numit Economia de la A la Noi, care mi-a plăcut și am realizat că e ok să ”fraternizezi” cu concurența, poți învăța multe de la ei. Am depus un plan de afaceri care urma să fie premiat de Maria Grapini și am luat locul 2, am primit 500 RON. Mulțumesc!

Paralel, eu aveam sesiunea de vară. M-am descurcat de minune, numai că la Contabilitate am dat foaia goală, căci nu știam ultimul subiect deloc ( Documente contabile – pe bune ? ) și n-avea rost să mă chinui. Nu am mai dat foaia goală niciodată, așa că a fost palpitant. Am luat restanța din a doua încercare, dar știam că nu voi mai fi pe listele de bursă din anul 2, semestrul 1. Mi-am ales și specializarea, Economie și Afaceri Internaționale … nu vreți să știți cum. Adică ba da vreți, dar e prea mult de povestit. Cert este că am primit un semn, eu vroiam și nu vroiam aici. Adică vroiam, dar completasem altceva. În fine, ați înțeles ideea, ceva m-a împins.

Apoi după sesiune am plecat la Predeal, pentru că aveam conferința Train the Coordinators pentru ediția de toamnă și Train the Trainers pentru ediția curentă de vară. Nu am mai fost niciodată la Predeal și pentru că Peleșul e aproape, în ultima zi a Conferinței mi-am plănuit o mică escapadă prin zonă – a fost superb, a fost ce îmi doream … v-am povestit și despre asta chiar aici. Conferința a fost grozavă, am întâlnit oameni din 25 de țări, mi-am deschis ochii în legătură cu ce trebuia să fac și am petrecut un timp de calitate, într-un loc foarte frumos.

 

 

Vara asta, dragilor, mi-am mai îndeplinit și o altă dorință, și anume să zbor cu balonul. Am zburat, a fost superb, am scris despre cum mi s-a părut, puteți citi, dacă ați ratat articolul.

 

Apoi am fost la o altă conferință AIESEC, de data aceasta la Băile Herculane, la Local Planning Meeting, unde planificam proiecte pentru perioadele următoare sau aduceam îmbunătățiri la cele existente. Din nou, a fost de neuitat, mi-am mai îndeplinit o dorință ( să mă dau cu tiroliana ) și m-am distrat copios – și despre asta v-am scris.

Încă o dorință îndeplinită s-a materializat prin angajarea mea la Deichmann, ca agent comercial, locul unde vroiam să lucrez. Păcat însă că planurile lor și planurile mele nu coincideau, așa că după 3 săptămâni mi-am dat demisia. A fost o lecție de învățat pentru mine, sincer.

Trebuia, în același timp, să-mi formez echipa pentru GROW, căci un asemenea proiect se realizează complet în 6 luni. A fost un pic dificil, pentru că era perioadă de vară și lumea nu prea era în oraș, dar am reușit, până la urmă. M-am înarmat psihologic de la început că unele lucruri ar putea să nu meargă bine, însă degeaba. Multe aspecte ale cum vroiam eu să fie și cum era de fapt au fost alterate, am avut situații criză, dar pe care le-am depășit. În tot acest timp am învățat ”homeostasis-ul”, adică un lucru bun nu rezistă mult timp până nu apare ceva rău, ca să echilibreze situația. Chestia e să fii orientat spre soluții la provocările ce le aduce ”răul”. Așa că nu prea mi-am îndeplinit obiectivele de pe foaie, ( internaționalii au picat și nu i-am mai putut aduce, așa că a trebuit să împrumutăm de la altă organizație care ne-a dat doar 2 … și care 2, of, am avut 131 aplicanți din cei 150 propuși și numărul de participanți a trebuit redus de la 120 la 80, mă rog, ăsta l-am avut în proporție de 98%, n-am avut un Global Village cu cele două proiecte și nici un membru din echipa mea nu a aplicat pentru următorul proiect GROW ș.a.m.d. ) însă cele 6 săptămâni cu copiii și cu trainer-ii, văzându-i acolo, implicați, mulți erau noi față de anul trecut .. nu știu, mi-au umplut inima și am realizat că nu contează numerele, cât calitatea a ceea ce a ieșit, care nu poate fi măsurată. Iar faptul că am inspirat, totuși, ( din câte am înțeles ) doi oameni din echipa mea să facă anumiți pași și să ia de la mine tot ce e bun și model, e ”priceless”.

 

 

Și atât de mult îmi plac acești copii încât am făcut promisiunea că îi voi ”veghea” până când termină clasa a 12-a, și o să vin la fiecare ediție GROW pe care o vor mai avea. Pentru că îmi sunt dragi și mă emoționează cumplit!

De unde îi voi veghea ? Păi din poziția de Vicepreședinte … dar despre asta un pic mai încolo.

În 22 septembrie am plecat la mare, la o conferință AIESEC națională, numită Rock Me. Ne-am cazat la Mamaia și astfel am văzut marea pentru a doua oară în viața mea. Scopul conferinței era să ne învețe mai multe despre noua structură și schimbare ce a avut loc la nivel internațional. Am avut un chair din Costa Rica … awesome guy Am dormit foarte puțin zilele acelea și uneori la training-uri eram în transă, dormeam un pic și mă trezeam, îmi cădea capul înapoi … a fost prima oară când am văzut toate localele AIESEC din țară, fiecare având ”cultura lor de local” și am plâns când AIESEC Timișoara a primit două premii, Best Project și Best Team Leader. Deși nu am contribuit deloc la ele, m-am simțit totuși mândră și nu mi-am putut abține lacrimile, căci nu mă așteptam și sincer nu credeam că vom lua aceste premii.

 

Am intrat în anul 2 de facultate, la fără taxă, de data aceasta. Am fost foarte bucuroasă, zău, că na, 2500 RON sunt bani.

N-am ratat nici festivalul Plai de anul acesta.

Pentru prima dată în viața mea mi s-a propus să țin un discurs la un eveniment de deschidere, și anume trebuia să prezint experiența mea de Team Member Program ( unul din programele oferite de AIESEC ) în Aula Magna la Universitate, în fața a 100+ de oameni, pentru că deschideam oficial recrutarea. Acum să vă spun sincer, eu nu știu să vorbesc mult în public și să fiu spontană ( sau cel puțin încă nu știu ), dar am acceptat ”provocarea”. Și pentru că aveam undeva la 3 sau 4 minute … mi-am scris discursul și l-am memorat. Am avut foarte mari emoții, sincer vă spun și mi-a secat gâtul, dar am spus tot ce trebuia să spun, clar să audă toată lumea – am vorbit fără microfon. Unii mi-au spus că s-a văzut că l-am ”recitat” ( discursul ), alții m-au felicitat pentru ce frumos am vorbit. Nu am știut ce să cred, dar părerea mea este că având în vedere că nu sunt un speaker înnăscut, decât să urc pe scenă și să-mi cer scuze pentru emoții, și să ăăăăăăă-uiesc sau îîîîîîî-uiesc pe-acolo, e mai bine așa.

Apoi am plecat iar la Predeal, la Train the Trainers pentru GROW-ul meu. Am plâns, am revăzut oameni dragi, am împărtășit foarte multe, am râs ca naiba, am o monedă de 2 rupii de la un indian și multe amintiri frumoase.

O să râdeți un pic, dar peste o săptămână după ce m-am întors de la Predeal, iar mi-am făcut bagajele!!! De data aceasta spre Șuncuiuș, la Regional Training Seminar, o altă conferință AIESEC, de data asta ținută împreună cu Arad și Oradea, pe două track-uri: membri vechi și membri noi abia recrutați. Pentru mine această conferință a însemnat mai mult întărirea deciziei de a candida ca vicepreședinte financiar pentru următorul mandat. Iar am avut un chair internațional, din India, de data asta … foarte tare tipul! Și m-am apropiat foarte mult de oameni, aș zice, am socializat din plin. Aaaa da, și a fost ziua mea … am împlinit, după cum știți, 20 de ani în 11.11.2011. Am încercat sentimente ciudate fiind acolo, dar nu vă povestesc și despre ele.

 

Mi-am sărbătorit ziua când m-am întors acasă, cu Andreea, prietena mea și prietenul ei Alex. Ea mi-a dăruit un puzzle de 1500 piese, nu știu cum de mi-a ghicit gândurile, dar dacă îl termin până la 12 noaptea, mi se va îndeplini ultima mea dorință pe acest an.

Singura conferință la care nu am mers anul acesta a fost RYLF-ul – Romanian Youth Leadership Forum, pentru că nu mi-am permis. E cea mai mare conferință AIESEC, peste 500 delegați, hotelul Rin din București … trainer-i și speaker-i care mai de care. Am urmărit însă live transmisiunile când am putut, pentru că a fost o gală de premiere. AIESEC Timișoara a luat cele mai importante premii și anume premiul de Excelență și premiul pentru Sustenabilitate și am izbucnit iar în plâns, pentru că am fost mândră mândră de organizația din care fac parte.

Ca o mențiune menționabilă, trebuie neapărat să o amintesc pe soră-mea, cu care mi-am îmbunătățit relația. Nu suntem două căpșuni una cu cealaltă, dar deși nu ne-o spunem des, ne lipsim una celeilalte și ne înțelegem foarte bine. Mă aștept ca atunci când se maturizează complet, să fie și mai bine. Iar cu mama e la fel, am făcut un real progres de când a murit tata și eu am fost complet debusolată.

În 10 decembrie am avut prezentarea pentru VP Finance. Am fost prima dintre candidații pentru celelalte poziții de VP. Până și chiloții au tremurat pe mine, omulețul din gât, unghiile de la picioare, tot corpul meu era în frisoane de emoții. Am început să delirez zicând că eu vreau să plec, că nu mai candidez … mă rog. Prietenul meu Dani mi-a făcut prezentarea personală ( ne-am vorbit noi doi să facem ceva mai deosebit, că și el candida ca VP Talent Development ) și apoi am intrat în sală să țin prezentarea profesională. Am avut cu mine o karmă pozitivă, să-i zicem, și anume mascota Finance-ului, porcușorul cu aripi, pe care l-am ținut o vreme în brațe, făcând o introducere în această arie misterioasă de finance. ( de la motto-ul ariei noastre în AIESEC: Want money ? When pigs fly! ) Nu vă mai țin mult, vă spun doar că am răsuflat ușurată când au trecut cele 30 de minute de întrebări, vă spun și că aș fi putut să mă descurc mai bine, că nu am fost pe deplin mulțumită, dar că am fost validată cu 51 de voturi de Da și unul de Nu. Asta însemna că am primit votul de încredere al localului și urma să trec la următorul interviu. Procedura de validare în AIESEC Timișoara este scârboasă. Ți se aruncă o mâzgă-mâncare de porci în cap. Vedeți poza, eu m-am ferit cât am putut, că mirosul era pestilențial! Dar a meritat.

 

Fără vorbe în plus, am trecut și de interviu și la petrecerea pe care am avut-o acum 2 săptămâni, am fost validată final ca VP Finance pentru mandatul 2012-2013. Și iar mi s-a turnat ceva în cap, de data asta apă. Deși eu mă aranjasem și eram frumoasă, am implorat să nu, dar .. na. Așa că mă așteaptă un an grozav de interesant!

Concluziile celor 20 de ani:

- mă bucur că viața mea nu este monotonă și că se putea mai rău de atât, sunt recunoscătoare pentru ce am și nu condamn pe nimeni pentru ce am pierdut
- poate că alții au o viață și mai interesantă și în 20 de ani au făcut lucruri fabuloase, care merită toată stima. Eu sunt o fată simplă și ce v-am povestit în aceste 4 articole este evoluția mea pe scurt în 20 de ani, relatat cât de sincer posibil. Consider că am trecut prin multe schimbări și de asemenea m-am dezvoltat personal enorm. Îmi place cum sunt acum și mă simt bine cu mine. Am înfruntat multe piedici emoționale și fizice, dar, ca pasărea Phoenix, mereu m-am ”regenerat”
- am descoperit în 20 de ani că spiritul meu este unul călător, ce nu va avea pace până nu va ajunge unde va pofti
- mi-am dat seama că pot să jonglez cu stările mele psihice, că pot să-mi educ creierul uneori, să facă ce vreau eu, mi-am dat seama că sunt puternică, dar uneori foarte vulnerabilă
- îmi place că păstrez lucruri din copilărie, că mi-e drag să fiu copil câteodată și că am o doză de nebunie fără de care n-aș supraviețui – e o nebunie de-aia simpatică, nu vă faceți griji ( familia mea știe ) )
- nu sunt suficient de sociabilă la 20 de ani și încă mă deschid greu în fața unor oameni. Nu știu dacă asta se va schimba, la ce fire de scorpion am eu, dar vom vedea.
- am ghinion în dragoste, punct.
- am fost frumușică atunci când am fost mică, dar în 20 de ani m-am schimbat foarte mult. Dacă în gimnaziu + o parte din liceu am fost destul de respingătoare ( recunosc, nu mi rușine de-asta ), în ultimii 2 ani m-am cizelat destul de frumos, aș spune, așa că am ajuns tipa mișto ce tocmai vă scrie, cu ochelari 3D pe ochi – pentru că nu pot fi normală și să pun o poză frumoasă cu mine.

- în 2011, pare-se am plâns mult. Am câștigat și doi prieteni foarte buni pe care sper să nu-i pierd vreodată. ( dacă citiți, da, voi sunteți, Dani și Bogdan ), am intrat la fără taxă, am întâlnit o mulțime de oameni noi, am găsit oameni care mă inspiră ( până să intru în AIESEC, nu aveam asemenea exemple ) și e posibil să-mi fi găsit așa o ușiță spre un plan pe care să-l urmez după ce termin în paralel facultatea și mandatul de VP.
- AIESEC Timișoara în 2011 a fost o parte foarte importantă din viața mea. Și simt că i-am îndeplinit misiunea, accea de a aduce un impact pozitiv în societate. Cred că am schimbat măcar un pic viețile unor tineri de liceu, că le-am fost model, că poate i-am inspirat, că i-am învățat ceva, sau poate n-am fost eu, dar că am contribuit la. Asta înseamnă că pot să fac ceva și că eu Anca nu exist degeaba. Oricum nu aveam acest sentiment de ”van” înainte, dar e frumos să ți se și confirme cumva.
- 2011 a fost anul, cred, cu cea mai mare rată de îndeplinire a dorințelor mele din The Miscellaneous List. Am vreo 5 care s-au îndeplinit, parcă, 5 mari și asta e ceva.
- am vizitat multe locuri în 2011, din nou, rata cea mai mare de excursii în țară, într-un an
- am reușit să intru la fără taxă, ceea ce doream încă din primul an și nu am reușit
- am învățat să mă aștept la această schimbare dintre lucruri pozitive și negative, acest homeostasis despre care vă ziceam. Am învățat și să am răbdare cu el și să mă concentrez pe soluții, nu să mă disper când ceva nu merge bine.
- am realizat că oarecum mi-am format o gândire pe termen lung, lucru care-mi place ( deseori gândesc în perspectivă )

Concluzia concluziilor ar fi că Ancăi de acum îi place unde e acum, dar mai are mult de învățat și o groază de provocări o așteaptă cu brațele deschise, gata să-i înșface sufletul pur. Bine, bine, exagerez. )

Nu știu de ce v-am povestit atâtea, cred că retrospectiva asta e mai mult pentru mine făcută, să fie mereu aici, să mă uit peste ce am realizat, să-mi amintesc unele lucruri … Niciodată n-am fost așa deschisă, dar iată că mai există și excepții. Nu știu nici dacă lumea a citit măcar ce-am scris, îmi pare rău, sper că nu v-am deranjat prea mult cu lungimea și detaliile articolelor, celor care au citit le mulțumesc frumos și să vedem …

Ce îmi doresc pentru mine în 2012 ? Sincer, nu vreau să-mi doresc ceva anume. Ca plan general să mă dezvolt personal și profesional mai mult decât sunt acum și concret să am bursă din semestrul 2. Dar îmi cam doresc undeva ascuns să fie un an mai bun ca 2011 pe plan emoțional. Am plâns prea mult și am pierdut din raționalitate uneori, când nu trebuia. Îmi doresc să evoluez, nu să mă schimb .. și cam așa, cred.

Gata, închei aici pledoaria, o să revin mai încolo cu un articol despre starea blog-ului meu. Vă pup și încă o dată sorry dacă v-a supărat că am scris atât de mult! :*

Retrospectivă miscellaneousiană 2011 și mai încolo – partea a III-a

( continuare )

Liceul pentru mine a fost împărțit în 2 părți. Primii aproape 2 ani și următorii 2 ani.

În primii 2 ani de liceu încă încercam să-mi găsesc personalitatea. În sfârșit sprâncenele mele aveau o formă, dar părul încă nu-mi stătea cum vroiam eu ( la un moment dat m-am enervat și mi-am tăiat singură părul, gen bob – proastă mișcare ). Stilul vestimentar – nedefinit, plus că mă machiam cu negru la ochi în prostie și arătam urât! Deșteapta clasei, da. Dar și ”gică-contra-corectează pe toată lumea” da. Eram un fel de computer geek pe-atunci, foloseam des DC-ul ( pt cei care știu ) și cum învățam informatică, încercam eu luna de pe cer să o aduc prin C++. Aici am întâlnit-o pe cea mai bună prietenă a mea, Iris. Și mă bucur că am trecut prin perioada asta!
Vorbeam cu băieții la școală despre jocuri și calculatoare, uram mall-ul și zici că nu eram fată, deși eram mai feminină decât eram în gimnaziu. Plus că era o perioadă nasoală, în care noi colegii nu eram uniți decât așa, pe grupulețe și era destul de aiurea. Totuși, am fost în ceva excursii câțiva din noi și da… am amintiri beeeerechet, dar nu le înșir aici, căci sunt povești cu monștri și eroi. Glumesc, e prea mult, am zis că e ”scurtă istorie”, nu mă apuc acum să vă zic tot. 

 

  

 

Am hotărât să fac sport până la urmă și am învățat să joc volei, încet, încet, luând totul cu calm și cu grijă. Am prins și gustul de baschet, pe care, deși nu l-am jucat, l-am admirat mereu de la distanță. Și am ajuns să țin scorul la diverse meciuri ce se jucau la mine-n liceu. Am prins și gustul de baschetbaliști și în primii doi ani de liceu mi-au plăcut vreo câțiva, dar am fost dezamăgită de toți. Cum aveam să fiu și mai încolo, de altfel. Blestemul meu, sau așa ceva.

În clasa a 10-a am zburat pentru prima dată cu avionul. Am câștigat cu clasa locul 2 la un concurs de fizică și am mers să fim premiați la București. Am stat cazați la Hotel Parc 4 stele nu știu ce și … eh, acolo m-am îmbătat prima oară. De fericire, nu de-altceva, ferească Sfântu! Am zis că n-o să mai fac asta niciodată. Mulțumesc colegului meu Vlad care m-a îngrijit toată noaptea. )

 

Tot în clasa a 10-a am dat examenul Cambridge și prima dată l-am picat, dar apoi l-am luat. Făcusem ore de engleză timp de 4 ani aproape la International House, care mi-au prins foarte bine, făceam ceva extra, căci niciodată nu mi-a plăcut să pierd timpul. Iar vara am avut primul meu loc de muncă, am fost lucrător comercial la un pasta-food italian. Am lucrat o lună și un pic, că începuse școala, dar a fost interesant. Am gustat adevăratele paste italiene și am avut de-a face cu o grămadă de clienți, care mai de care. Dar am rămas cu ceva: invenția propriei mele rețete de a face penne ai formaggi cu un sos asemănător aceluia pe care îl serveam acolo, căci la 1 an, Amor di pasta s-a închis.

În clasa a 10-a, cred, de Crăciun, am făcut cel mai drăguț și frumos lucru pe care l-am făcut vreodată .. de Crăciun. Am mers cu colegii mei la un orfelinat, să le dăm dulciuri și jucării copiilor, și să-i colindăm un pic. Iar eu … desigur, am făcut pe Moșul, pentru că nici un băiat n-a vrut. Am încercat să mă deghizez cât mai bine, dar tot mi-a rămas un cercel în ureche și un copilaș a observat ,a zis că sunt fată! Dar a fost ubersimpatic, îi țineam așa pe genunchi un pic și ei îmi ziceau poezii și eu Ho, Ho, Ho și apoi ne-au lăsat să ne jucăm cu ei, a fost frumos de tot, n-o să uit niciodată …

Următorii doi ani au cuprins clasa a 11-a și a 12-a, precum și anii mei de voluntariat. În clasa a 11-a începuseră majoratele, iar primul a fost al prietenei mele cele mai bune din liceu, Andreea, care era născută în aceeași zi cu mine, dar era mai mare cu un an. Eu cu niște prieteni comuni i-am făcut o surpriză foarte frumoasă, astfel că a fost unul din cele mai reușite majorate din clasă. Așa am început să ne apropiem și așa am reușit eu să mai ajung târziu acasă, sau chiar dimineața. Am descoperit că-mi place să dansez, deși nu mă pricep prea bine.

Am chiulit mult în acești ultimi doi ani, dar am avut parte de momente foarte frumoase alături de colegii mei, sincer. Și e adevărat că prietenii îți rămân și din liceu. Tot deșteaptă am rămas și cu note bune, deși mama era șocată când mai luam câte-un 4 sau ceva. Eeeehhh! Am avut mare noroc că niciodată nu m-a certat pentru notele mele, cum făceau alți părinți cu colegii mei. ( am luat 2 la muzică într-a 10-a, cea mai mică notă a mea și singura de acest gen; pentru că am copiat … )

 

Să nu uit totuși, de voluntariat. Cum v-am spus că aveam spirit de justițiară, aveam în același timp și sentimentul că vreau să fac ceva, nu să stau cu mâinile în sân. Mereu participasem la concursuri, luasem cursurile acelea de engleză și eram ocupată cu ceva, dar eu vroiam ALTceva. Și cum de mult timp îmi doream să văd care-i treaba la Salvați Copiii, am tras de mânecă o prietenă să mă ducă acolo să mă înscriu voluntară, că și ea era. Oho … și atunci a început.

 

 

 

Dar pentru că 1 nu e niciodată de ajuns, aceeași prietenă a devenit ”primărița” Consilului Local al Tinerilor. Și m-am înscris voluntară și aici, păi ce, să fac treabă! No să te ții! Activitățile mele au curs grămadă și mă simțeam bine că fac ceva și nu stau. Aici am cunoscut o altă prietenă foarte bună a mea de acum, Miru. :* Am învățat multe în anii de voluntariat din liceu, am fost în excursii, am organizat lucruri, am ajutat, am fost parteneri, am întâlnit o grămadă de oameni. Dacă nu făceam asta, sincer, liceul ar fi fost destul de trist. O să vă pun doar câteva poze, nu scriu tot ce-am făcut, că mi-ar lua chiar mult.

 

 

Trebuie consemnat că mi-am dus mai departe abilitățile literare și am luat ceva premii și la concursul Tinere Condeie … nu m-am lansat eu foarte mult așa, pentru că am o ”chestie” cu scriiturile mele, dar v-am zis că nu am uitat la ce sunt bună. Apoi mi-am dat seama că eu n-am nicio treabă cu informatica. Am avut și o profesoară … ce să zic, eh. La fel și cu matematica, așa că am zis clar: o să urmez Relații Internaționale și Studii Europene!

Și să vă mai spun ceva: muzica și cărțile au fost prieteni de seamă pentru mine în această perioadă. Mi-am format anumite gusturi, stiluri, mi-am dezvoltat teorii și principii, ehe .. Mda. Și am dat-o în bară cu băieții, din nou, desigur. În clasa a 12-a a fost rău de tot, am regretat enorm pentru o greșeală ce-am făcut-o și nici până azi n-am putut să o repar. Și nicicând n-am simțit că am fost îndrăgostită, ceea ce mi s-a părut o pierdere mare, pentru că deși am trăit ”experiențe adolescentine”, nu le-am trăit bine, cu fluturi în stomac și răvașe siropoase. Sau cel puțin nu le-am trăit așa cum vroiam. Dar speram la facultate. Mhm.

Mi-am făcut blog! Foarte important de menționat! 21 mai 2009, dedicat exclusiv poeziilor mele, transformat apoi în ce vedeți azi.

În clasa a 12-a am făcut banchetul mic la Straja. A fost un banchet mic memorabil, mirific și nu am cuvinte să-l descriu. Până la sfârșitul liceului ne-am apropiat frumos unii de alții și cred că am rămas cu amintiri copioase de atunci. V-am povestit și asta, dacă sunteți curioși să citiți. Am împlinit 18 ani într-a 12-a și m-am vopsit roșcată. Îmi stătea grozav de bine, țin să vă spun. Am vrut doar să încerc cum îmi stă, nu de-alta.

 

A venit apoi banchetul mare care nu mi-a plăcut deloc, apoi bacul .. oh, bacul. Aceeași problemă cu comentariile, același noroc cu basmul. Dezastru la matematică, emoții cât casa, și am intrat la Științe Economice, la cu taxă.

A murit și bunica mea din Timișoara, în aceeași vară. Nu am ce să comentez, am plâns mult atunci, pentru că țineam la ea. Simțeam cum oamenii dispar încet încet de lângă mine și m-am speriat.

În toamnă, boboacă în primul an de facultate. Mă simțeam nici chiar ca o studentă, nici chiar ca o liceeană. Nu știam ce sunt. ) Și pentru că vroiam să continui voluntariatul, doream simultan să-l duc ”la nivelul următor” ( pentru că în Salvați Copiii mai făceam doar ore de after-school, iar în Consiliu se terminase mandatul prietenei mele ), deci am aplicat și am fost, din fericire, acceptată în AIESEC. Nu știam eu pe-atunci ce mă așteaptă. ) Am împlinit 19 ani și ce fain am petrecut atunci, uhuuuuu! ( concert Les Elephants Bizarres )

Am terminat anul 2010 înscrisă în 2 proiecte ce urmau să se desfășoare, și cu mintea în colțuri, căci eram încă rătăcită, dar cu speranțe că 2011 va fi anul meu.

Și a venit 2011.

P.S. Continuarea în articolul următor, care e ultimul din această retrospectivă, promiiiit.

Retrospectivă miscellaneousiană 2011 și mai încolo – partea a II-a

( continuare )
Am avut meningită urliană și am stat în spital aproape o lună. Din fericire n-a fost ”în fază terminală” și n-am fost ”pe moarte”, așa că am putut fi tratată, altfel, zău că nu știu cine v-ar fi scris rândurile astea! Cert e că am suferit mult și de-atunci, nimic n-a mai fost la fel.

Mi s-a accentuat anemia și aveam probleme cu activitățile fizice, eu care eram o fetiță atât de vioaie. Am luat multiple tratamente cu fier, care nu s-au dovedit foarte eficiente așa că și în ziua de azi sunt o anemică și jumătate și nu pot să donez sânge. Nu am putut să fac sport multă vreme și drept urmare m-am îngrășat teribil. Între timp s-a remediat situația și azi vă pot bate la volei de nu vă vedeți!

Dar să revenim. O să revin la școală, căci nu v-am spus nimic de ea. Clasele primare pentru mine au fost … un mister, la început. Știam să citesc când am venit la școală, ceea ce a fost un mare avantaj, căci mama mi-a citit de când eram mică și însetată fiind de carte, am cerut ajutor în descoperirea tainelor literelor. Dar am fost o aiurită și trei sferturi, nu jumătate. Nu-mi făceam temele cum trebuia, deseori uitam de lucruri și învățătoarea mă umilea în fața clasei zicându-mi ”Uituco”. Am stat în bancă în clasa I cu un băiat prost care tot copia de la mine și mă trăgea de păr, iar eu i-am zis că e un prost! Și cum vroiam să mă mut de lângă el, mă amenința că îi spune doamnei învățătoare că l-am făcut prost. Mi-a fost frică la început, că nu știam ce aș fi putut păți în cazul ăsta ( eram naivă rău ), dar mi-am făcut curaj și într-o zi am mers la învățătoare și i-am explicat situația, cu tot cu mențiunea că da, l-a făcut prost pe Raul. Doamna învățătoare m-a mutat lângă o fată și am fost fericită. Adelina a devenit în scurt timp prietena mea cea mai bună și tare drag mi-a fost de ea atunci.

Cât despre talentele mele … sincer, n-aveam nici unul. Nu am fost dată la dansuri, nu cântam la instrumente muzicale, eram total afonă, singurul lucru pe care-l făceam era că desenam mult. Visam să mă fac creatoare de modă, aveam foarte multe modele desenate, cu rochii fel și chip. Printre altele, vroiam și avocat și astronaut.

După clasa I, mama m-a obligat să mă tund scurt ( mama, nu încerca să negi, așa a fost! ). Părul meu scump!!! Și arătam ca un băiat, dat fiind că nu aveam nici sâni, nici fund de fată, n-aveam nimic ce să-mi trădeze sexul, eram și urâțică, ca rățușca din poveste. Mă rog, aveam cercei, dar nu se vedeau. Iar mie nu-mi plăcea deloc, dar deloc! Am suferit iar, în anii aceia … din această pricină. Plus că fetele iar începuseră să-mi displacă, iar băieții nu erau mai presus, erau chiar foarte bădărani, am devenit destul de anti-socială atunci. În anii aceia am mers și în primele excursii.

Prima a fost la Semenic, am stat două săptămâni și dorul de mama m-a omorât! Tot acolo am avut prima confruntare pe plan emoțional cu un băiat. Pentru că am fost în excursie cu clasa de grădiniță a surorii mele, dar care avea aceeași educatoare pe care o avusem și eu ( doamna Ancuța ), eram una din cele mai mari persoane de pe-acolo. Dar doamna Lenuța își adusese și ea băiatul și un nepot, care erau cam de vârsta mea. Îmi plăcea unul din ei, dar mă încercau sentimente ciudate. La un moment dat m-am trezit că dansam cu el și nu știu ce mi-a zis de m-am speriat și am fugit. Din ziua aceea l-am ponegrit și l-am făcut de rușine în toată tabăra, nu știu să vă spun de ce. Mi-era frică să nu se apropie de mine, deși băiatul, credeți-mă pe cuvânt, nu mi-a făcut nimic, era chiar simpatic și gentil. Eram prostuță, ce să fac. Și rea, foarte rea, mi-am bătut joc de mulți copii mici în excursia aceea … în special de Mihai, sper să mă ierte săracul. Apoi am mai vizitat noi Geoagiu Băi, Castelul Huniazilor, Szarmisegetusa, mănăstiri, rezervația de zimbri de la Hațeg etc. etc.

În fine, trecând peste. În anii aceia a murit buni de la Sibiu. Am fost distrusă și vreo 2 ani nu am mai fost la Sibiu. Dar am fost în Germania, am ieșit din țară pentru prima dată, în vizită la unchiul și mătușa mea care erau stabiliți acolo și care aveau un copil, verișoara noastră Bianca. Oh, Doamne … am stat o lună și jumătate acolo, departe de ai noștri, eu și sora mea și a fost drăguț, dar ciudat. Am vizitat o grămadă de locuri și am fost la o grămadă de cumpărături, am mâncat dulciuri ca o spartă, pentru că aveam din plin, mai ales Kinder, favorita mea, și din nou am întâlnit un băiat, Roland, cu care vorbeam în engleză. Tipul era blond și nemțoi, așa, frumos, dar mi-era rușineeee, văleu, ce rușine mi-era că nu știam ce și cum .. țin bine minte că atunci când ne-am văzut ultima oară, eu l-am întrebat Goodbye … forever ? Iar el mi-a zis, Of course not forever. Astăzi zic: Of course forever. Nu ne-am mai auzit ori văzut vreodată.

Apoi am intrat la gimnaziu, am dat examen de capacitate, am luat 9,70 la română și 9,50 la mate, fericire mare, am intrat în clasa a V-a A, cea mai bună, dar mereu în concurență cu cei din B. A fost interesant, căci în primară mereu am fost o elevă mediocră, de B și uneori S, rareori FB. Dar știam că sunt nedreptățită, și asta s-a văzut la examen și pe parcursul gimnaziului mai apoi ( am avut medii foarte mari și am luat premii multe ). Aici m-am despărțit de Adelina, prietena mea din primară, care era în B. Și ne-am văzut mai departe de viețile noastre.

Eu deveneam din ce în ce mai deșteaptă, însă și mai urâtă, căci îmi lăsasem părul lung, dar era nepieptănat și aproape mereu încâlcit ( mi-am tăiat și singură breton, Doamne ferește-mă ), iar sprâncenele mele atinseră o grosime oribilă, plus că eram mereu albă din cauza anemiei. Să nu mai pun la socoteală faptul că nu făceam sport, pentru că nu puteam, oboseam foarte repede și aveam probleme cu amețeala. A fost o perioadă neagră pentru mine, din mai multe puncte de vedere. În 2004 a murit și tata și din nou am crezut că viața mea se va sfârși. Mi-am promis că n-o să mai zâmbesc niciodată și am intrat într-o stare emoțională de rebeliune, care s-a revărsat și asupra mamei, din păcate. Au fost ani grei, în care m-am luptat cu mine însămi ca să mă disciplinez și să învăț din greșeli. Închipuiți-vă că vroiam să fiu o rockeriță gangsteră. ) Purtam pantaloni largi și atârnați, alteori pantaloni militari și diverse bluze care mai de care. De fapt nu, nu vă puteți închipui, a fost prea oribil. ) Am și încercat să fumez atunci, dar nu mi-a plăcut, mulțumesc cui o fi.

Totodată, am mers la primul meu concurs național, Sanitarii pricepuți, cu o echipă de colegi de la mine din clasă. Am fost la Poiana Pinului și am vizitat și Vulcanii Noroioși. A fost o excursie faină, am luat locul 5 pe țară și chiar m-am distrat. La engleză eram iar un mic As, am participat la olimpiade și am câștigat diverse premii. M-am înscris la un cerc de lectură și pictură la Palatul Copiilor. Pictura a picat, a rămas lectura. Aici am început să scriu primele poezii, primele texte, să mă afirm și la școală pe partea asta. Notele mele, după cum am zis, erau mereu mari și deși nu excelam la matematică, am fost echilibrată.

Am ieșit din țară pentru a doua oară într-o excursie de 4 zile în Budapesta. Sincer, a fost frumos, mi-a plăcut mult, era ceva nou pentru mine și deși am avut ghinion cu aparatul foto ( nu avea film și noi cică ”făceam poze” ), ne-am simțit bine. Și o altă excursie memorabilă este din nou la Semenic, dar v-am povestit de ea. Atunci când aproape că mi-a explodat vezica.

Mi-am încercat talentul și în ”actorie”, am făcut câteva scenete la școală ce mi-au ieșit chiar bine, apreciate de public. Apoi a venit banchetul … cu care nu știam cum se mănâncă. Am fost la un coafor adevărat pentru prima dată în viață și am primit o palmă peste față, pentru că mi s-a spus că părul creț nu trebuie pieptănat, că se desfac cârlionții. Iar eu mi-l pieptănasem tot timpul, ca să arate mai îngrijit. Pe naiba, arăta ca o mătură! Anyway, mi-a făcut o freză de tot rahatul și cu sclipici pe deasupra și am zis că gata, nu mai merg niciodată la un coafor, că nimeni, pare-se, nu știe să trateze cu părul meu. Am purtat tocuri prima dată în viața mea și am avut o rochie oribilă. Dar a fost interesant și mi-a plăcut.

A urmat capacitatea, unde am avut noroc chior, căci eu în gimnaziu n-am citit aproape nimic din ce trebuia la școală. Așa că am avut mari probleme cu comentariile, nu reușeam să le rețin, însă norocoasă din fire, mi-a picat basmul. Și ghiciți ce-am citit eu cu o noapte înainte, ”just like that”. Am luat 9,80 la română, m-am mirat și eu.

Alegerea specializării la liceu a fost o dilemă. Urlasem tot gimnaziul că nu mai vreau matematică și că o să mă duc la filologie, încât cu 2 zile înainte să ne depunem opțiunile, am ales mate-info la Loga. Intensiv.

Și așa a urmat liceul …

P.S. Continuarea în partea a III-a. ( mulțumesc celor care au răbdare )

Retrospectivă miscellaneousiană 2011 și mai încolo – partea I

Bineînțeles că asemeni sfârșitului oricărui an, nu lipsesc de pe lista celor care stau și analizează ”que paso” în intervalul ce-a trecut. Această retrospectivă o voi face în mai multe părți, pentru că unele vor fi personale și complexe, iar celelalte legate de blog.

Acestea fiind zise, n-o să mă uit în spate la anul ce a trecut, ci la cei 20 de ani care au trecut, dar o să pun accent pe 2011. Pentru că deși nu am consemnat pe blog, am împlinit în 11.11.2011 vârsta de 20 de ani. Și cumva e o vârstă simbolică pentru aceste numere, așa că să vedem, Viață miscellaneousiană – Scurtă istorie. ( aveți ocazia să aflați, poate, lucruri despre mine pe care nu le știați , deși vă avertizez că este un articol lung, dar pun și ceva poze, ca să nu vă supărați )

M-am născut în 11.11.1991, în Timișoara, frumos oraș. Copilăria mea a fost plină de minunății, cu povești, zâne, castele, eroi și desene animate. Copilărie ce o port cu drag în suflet și sper să n-o pierd niciodată.
Până la 2 ani nu am vorbit decât limba maghiară, pentru că am fost crescută de străbunica mea.
Părinții mei au fost destul de săraci ( și o spun asta fără absolut nici o rușine ) când eram eu mică și țin minte că deseori mâncam pâine cu margarină și cu sare, că nu aveam altceva.

Tata, deși era de profesie inginer, nu își găsise de lucru în oraș și făcea naveta cu motocicleta până la Drobeta Turnu-Severin, unde era profesor de matematică.
În această perioadă mi-am dat seama că sunt un copil precoce și că am o memorie incredibilă, fără să vreau. Am fost uitată la grădiniță ( neînțelegeri ) și femeii de serviciu i s-a făcut milă de mine și s-a oferit să mă ducă acasă, deși mă întrebase unde stau și eu n-am știut să-i spun. Totuși, eu am ghidat-o pe străzi și într-un final am reușit. Nu mi-am amintit acest incident atunci, pentru că eram prea mică, dar a revenit în capul meu câțiva ani mai târziu și m-am mirat că îmi pot aminti asemenea detalii. Pe-atunci mama era însărcinată cu sora mea, așa că în 1994 am avut un alt copil în casă cu care să împart jucăriile.

 

Lucru care mi-a displăcut total. Eu îmi conservasem jucăriile și agrafele și tot ce-aveam mai bun și știam să mă joc cu ele. Apoi venea soră-mea și mi le distrugea. Acum înțeleg că nu știa ce făcea, dar la 5 ani nu eram atât de tolerantă. Ascundeam jucăriile și mințeam, apoi eram pedepsită de ai mei că sunt rea. Da, da, de mică am fost malefică. Am avut mobilă de Barbie și un vapor pe care-l consideram Titanic ( era foarte mare ) și tot felul de jucării. Eh, s-au dus. E greu să fii fratele mai mare și am suferit destul de mult în acei ani, pentru că sora mea, fiind mai mică, necesita mai multă grijă sau atenție, dar eu nu pricepeam asta și deseori mă supăram și simțeam că sunt nedreptățită.

Ah, daaa … dreptatea. Încă de mică am fost așa o justițiară drăguță cu cârlionți, aveam un spirit de a-i apăra pe alții de necrezut sau de a mă răzbuna, mă rog. ) La grădiniță uram fetele pentru că erau proaste și prost-crescute , dar eram prietenă nevoie mare cu băieții, doar cu ei mă jucam. Și cu alte două fete ciudate, e drept. Sunt și acum prietenă cu ei, tot nevoie mare, am prieteni buni băieți!

La bunici era raiul meu. Casa bunicilor mei era tot ce puteam visa, o casă mare, cu camere înalte, cu paturi odihnitoare, o casă în care bunica gătea ca Dumnezeu. Casă în care am crescut cu ”hinta palinta” pe verandă, cu pisici și căței, ergo dragostea pentru animale, locul în care mergeam în pădure ( aveam o pădure lângă noi ) și cântam de nu mă țineau plămânii și plimbam câinele nostru lup și adunam flori pentru bunica. Bunica.. ce ne făcea clătite și mie-mi zicea Anca clătita, căci așa mult îmi plăceau. Și ne făcea hamburger-i cum numai ea știa. Era mai mult decât în povești. Nu doar că ne învăța zicale, horoscop și tot felul de lucruri de-acestea ”din bătrâni”. De-aici, ”ochii negri drăgălași, niciodată să nu-i lași”. Adică ai mei.
Totodată, bunica mea era o femeie elegantă și când am crescut mai mari, ne tot zicea diverse trucuri de înfrumusețare, mie și surorii mele. Până atunci, când aveam ocazia, îi luam cerceii, broșele, pantofii cu toc și le încercam pe toate. Și nu se supăra, căci era bunica.

Bunicii aveau grădină și tot ce mâncam la ei era natural, ca să nu mai vorbesc de laptele adus special pentru noi de la vaca din vecini. De-atunci îmi place laptele nevoie mare și străbunica mea m-a învățat cafea cu lapte și gris cu lapte și să înmoi pâine cu unt tăiată ”cotonac” și să mănânc așa. Multe obiceiuri mi-au rămas de când eram mică … Însă de-atunci am probleme cu carnea, căci țin minte că am vomitat odată de la jumări și sunt foarte pretențioasă la ce mănânc, mai ales la ce conține grăsimi. Și da, șuncă și astfel de grozăvii n-au mai trecut prin stomacul meu de-atunci.

Dar mai aveam niște bunici care erau raiul meu. Bunicii de la Sibiu! În fiecare vară de când m-am născut am mers acolo în vacanță. Nu exista vară fără Sibiu, punct. Buni făcea niște prăjituri de mă lingeam pe degete și bineînțeles, aidoma celeilalte bunici, gătea ca nu știu ce! Aici aveam copii cu care mă jucam toată ziua, toți mă știau ca Ancuța din Timișoara, eram faimoasă printre vecini, lumea îmi admira cumințenia, drăgălășenia, tot ce puteai să vezi la un copil bine crescut. Îmi plăcea să petrec timpul și cu verii mei, ne jucam Monopoly și Remi, pentru că nu părinții m-au învățat jocuri, ci bunicii ( din ambele părți ) și îl ironizam pe bunu, săracu. Împreună eram cam răi. Și în fiecare an mergeam în Dumbravă ( grădina zoologică ) și prin parcul Sub Arini. Ca să nu mai zic de entuziasmul care mă cuprindea de fiecare dată când călătoream cu trenul, era o nebunie totală.

Și apoi, la 6 ani, am avut meningită și am crezut că lumea mea se va sfârși.

P.S. Continuarea în partea a II-a.

Epoca de Fier

Apropiindu-mă de realizarea dorinței mele de a citi cărți a cel puțin 30 ( am ridicat miza! ) de autori de nații diferite, astăzi vă las cu recenzia unui roman al cărui autor a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 2003.

Titlu: Epoca de fier (Age of Iron [EN] )
Autor: John Maxwell Coetzee – născut sud-african în Cape Town, acum e cetățean australian

Despre ce e vorba: Povestea se petrece în Africa de Sud, mai exact în Cape Town, în vremea apartheidului ( regim politic rasist, impus de albi negrilor, concretizat printr-o separare a albilor de negri, aceștia având diverse restricții, și de-aici numeroase conflicte )
Doamna Curren, fostă profesoară, este bolnavă de cancer la sân, în fază terminală. Astfel că se hotărăște să-i scrie un fel de scrisoare-jurnal fiicei sale care este plecată în America. O scrisoare lungă, în care bătrâna își povestește toate gândurile, își exprimă reproșurile, dezgustul față de ce se întâmplă în țara ei, suferința cauzată de boală … scrisoare ce nu trebuie trimisă decât după ce aceasta moare.

Un personaj ciudat apare, însă, între timp. Este un vagabond pe nume Vercueil, pe care inițial doamna Curren îl respinge, dar ajunge să-l accepte, în final, chiar ca pe îngerul ei păzitor. Acesta se aciuează la casa ei, într-un șopron vechi și bătrâna încearcă să-l alunge, căci e respingător, miroase urât și arată ca un sălbatic, dar neavând suficiente puteri, începe să-i dea bani, să-l primească în casă și să se obișnuiască cu el.

Sfârșitul e tragic, dar frumos, însă, după cum bine știți deja, nu vi-l voi spune, asta e partea pe care trebuie voi să o descoperiți.

Opinie personală: La început m-am gândit că o să citesc foarte mult despre cum se tânguie doamna Curren despre boala ei și recunosc că nu am fost foarte încântată de această perspectivă. Recunosc și că prin intermediul acestei cărți am aflat mai multe despre apartheid, despre care aveam atât de puține cunoștințe la momentul citirii.

Totuși, pentru că acțiunea s-a dezvoltat, iar introspecțiile femeii au devenit mai profunde, am încercat și alte sentimente pe parcursul lecturii. E ciudat cum cărțile îmi pot influența starea, căci Epoca de fier m-a făcut să mă simt tristă din pricina imaginilor evocate, din cauza suferințelor angrenate în joc, mi-a indus chiar o stare de halucinare când eram și eu bolnavă ( răcită, la pat ), ceea ce nu credeam că e posibil. În opinia mea, este însă o carte puternică, bine conturată, cu o poveste relativ simplă, însă ancorată foarte mult în psihologic. O recomand doar dacă aveți, hm, starea … necesară.

Citate:
”Îmbrățișăm ca să fim îmbrățișați.”

”De bandele de derbedei mă tem eu, de băieții ăia cu gurile încleștate, rapace, ca niște rechini, asupra cărora începe să se lase umbra închisorii. Copii care-și bat joc de copilărie, de timpul minunilor, timpul când crește sufletul. Sufletul lor, organele minunării, ciuntite, pietrificate.”

”Foame, m-am gândit eu, foamea ochilor, asta simt, o asemenea foame, încât nu-mi vine nici măcar să clipesc. Mările astea, munții ăștia, vreau să mi le întipăresc în văz atât de adânc, încât, oriunde m-aș duce, să fie mereu acolo, în fața ochilor mei. Sunt flămândă de iubirea pentru această lume.”

”Nu știu dacă ai copii. Nu știu nici dacă pentru un bărbat e același lucru. Dar când aduci pe lume un copil din propriul tău trup, îți dai viața acelui copil. Mai ales primului copil, primului născut. Propria viață nu-ți mai aparține, ci e a copilului. De aceea nu murim cu adevărat: pur și simplu ne dăm viața mai departe, viața care o vreme a fost în noi, și rămânem în urmă. (…) Totuși, este înspăimântător să fii în prag de plecare. Chiar dacă e doar atingerea între două vârfuri de deget: unul nu vrea să dea drumul.”

”Viața nu înseamnă să te iei după un băț, o prăjină, o prăjină de steag, o armă, și să vezi unde te va duce. Viața nu e după colț. Ești deja în toiul vieții.”

”Să ai opinii într-un vacuum, opinii care nu ating pe nimeni, e egal cu zero, așa mi se pare. Opiniile trebuie auzite de alții, să fie auzite și cântărite, nu doar ascultate din politețe. Iar pentru a fi cântărite, trebuie să aibă greutate.”

”Aspir întotdeauna la onoare, la o onoare personală, folosind rușinea drept călăuză. Atâta vreme cât îmi era rușine, știam că nu mă rătăcisem în dezonoare. Acesta era rostul rușinii: o piatră de încercare, ceva ce va fi mereu acolo, ceva la care te poți întoarce, asemenea unui orb, ca s-o atingi și ea să-ți indice unde anume te afli. În rest, am păstrat o distanță decentă față de rușinea mea. Nu m-am bălăcit în ea. Rușinea n-a devenit niciodată o plăcere rușinoasă; n-a încetat niciodată să mă roadă. N-am fost mândră de ea, mi-a fost rușine de ea. Rușinea mea, a mea și numai a mea.”

Fericirea și capra ce cântă la vioară

“Anna Scott: I can’t believe you have that picture on your wall.
William: You like Chagall?
Anna Scott: I do. It feels like how being in love should be. Floating through a dark blue sky.
William: With a goat playing the violin.
Anna Scott: Yes – happiness isn’t happiness without a violin-playing goat.”

 

 

Un Crăciun fericit de simplu!

Aaah, dragilor O să încep articolul acesta un pic diferit.
Vă zic un ”inside” din familia mea, de ieri seară, când pregăteam salata de boeuf în bucătărie.
Vorbeam cu mama și îi ziceam, ironic, că noi o să ne facem de rușine de Crăciun, pentru că mă uit la vecini și văd că toți au luminițe în geam, pe balcon, totul lucește și sclipește și noi nu punem nimic.
La care mama … zice: ”Păi anul ăsta m-am gândit să te punem pe tine în geam, să fim mai altfel.”
))
Și după aceea au urmat alte glume legate de ce o să fac eu în geam și așa mai departe.

Vedeți, asta e atmosfera de Crăciun care-mi place, de voie bună! Încă nu mi-am pierdut entuziasmul pentru această sărbătoare pe care o simt caldă și plăcută, dragă! Și la 20 de ani am vrut să am brad în casă și țipam ca o prostuță pe drum, când îl aduceam din piață acasă, așa bucuroasă eram! Și când l-am aranjat și am pus luminițele, iar am început să sar și să aplaud ca o micuță retardată, pentru că îmi place. Și mirosul de chec și eternele cornulețe cu nucă, ce doar de Crăciun sunt prezente pe masă, și mandarinele și bradul, da, bradul, și faptul că sunt cu mama și sora mea mă fac să mă simt bine în această perioadă. O să spuneți, poate, că deh, lucrurile materiale mă fac să zâmbesc. Aș zice mai degrabă că este o reminiscență a copilăriei mele și a inocenței ce o purtam atunci și care mai-mi apare din când în când în comportament. Este un moment în care pot sta liniștită și aș folosi mai degrabă expresia ”în tihnă”. E chiar ciudat că nu pot fi răutăcioasă zilele acestea, cum sunt uneori când îmi vine. Acum nu-mi vine! O fi vreo magie a Crăciunului …

Anul trecut am făcut cu ou și cu oțet Crăciunul, după care am scos în relief și partea lui bună. Anul ăsta m-am gândit să nu mai fac asta, pentru că nu are rost, atâta timp cât eu nu mă încadrez în categoria celor criticați de mine. De ce să mă ”înveninez”, când pot să mă bucur, nu-i așa ?

Și toată lumea îmi trimite mesaje, mă tag-uiește pe Facebook în poze și pozuțe, cu urări care mai de care … cum să zic, e drăguț, dar ajunge să mă enerveze. Atâția îngerași și brăduți frumoși și lumini sufletești și cozonaci veseli și mai știu eu ce:) Nu mi-o luați în nume de rău, apreciez, dar nu-s genul. Este o sărbătoare minunată, dar hai să nu ne-ntindem
Așa că eu, Miscellaneous, sincer vă doresc vouă dragi cititori și prieteni, un Crăciun fericit de simplu, cu cele mai bune gânduri îndreptate spre voi și cu promisiunea că o să revin, și când o să revin … să vă țineți bine! Glumesc, dar vă urez numai bine și să luați ce-i mai frumos din jurul vostru în perioada asta șiiiii să nu exagerați!

Și mulțumesc, totuși, pentru urări și pentru că nu m-ați uitat:)

P.S. Anul trecut am scris despre ”Crăciunul și pe la alții”, un articol foarte bun, după umila mea opinie, așa că dacă sunteți curioși sau ați uitat … vă invit să-l recitiți!

 

Încă o bucățică

Să vă povestesc ceva despre mine.

Am, să zicem, un defect. Pentru mine nu este, însă ceilalți, uneori, așa îl percep, pentru că nu îl înțeleg.
Deoarece pun multă pasiune în lucrurile sau oamenii care-mi plac, uneori tind să duc acest lucru la extrem și să fac ORICE pentru o cauză, pentru ceva în ce cred, pentru un om, pentru niște copii, pentru o organizație, pentru chiar niște străini, pentru o obligație etc.
Mă neglijez pe mine ca să fac tot ce-mi stă în putință să iasă totul bine, să ajut cum pot, să nu las de izbeliște ceva și tot așa …

Așa că nu doar că mă neglijez, dar ajung să mă sacrific. Acesta e ultimul stadiu al devotamentului meu pentru orice sau oricine, poate chiar stadiul de delir și orbire pentru că dacă intru în ceva, nu mai ies de-acolo decât învingătoare ( ceva de genul ) sau măcar împăcată că am făcut tot ce se putea. Posibil că sunt prea altruistă, nu știu.

Și de-aici … oamenii mă judecă. Nimeni nu-mi înțelege nebunia, dedicația, scopul, motivul, toată lumea interpretează cum vrea și dă un verdict. Un verdict care mă rănește de multe ori, pentru că tot ce se întâmplă e atât de în interiorul meu, încât poate că nu reușesc să transmit suficient de bine esența și mă comport inexplicabil, văzut din exterior. Poate ar fi mai bine să mă lase în pace să fac în continuare totul în stilul meu, haotic, bolnav, neînțeles, fără să pună întrebări, doar să accepte. Am obosit să explic ..

N-aș vrea să se interpreteze că-mi plâng de milă sau ceva. Este un fapt acela că asta este firea mea, așa a fost întotdeauna, încă de mic copil. N-o să mă schimb, indiferent cine și ce mi-ar zice. Noblețea ce mă caracterizează este mai presus de orice meschinătate, ignoranță, nepăsare ori judecată greșită. Aș muri cu drag pentru oricare, orice sau oricine menționat mai sus sub formă abstractă. Pentru că așa sunt eu, iar ăsta nu e un lucru trist, ca să nu ziceți că sună macabru și blogul meu se transformă într-un loc horror. ) Mie mi se pare ceva frumos și ceva ce nu aș regreta niciodată. Și nimic din ce am făcut cu drag, cu pasiune, cu promisiune, cu prietenie, cu entuziasm, nu regret, chit că lumea nu înțelege.

Gata. Am vrut doar să știți asta despre mine, astăzi.

Aua!

Mă gândeam zilele acestea și vorbeam cu cineva despre asta ( cred că cu mama, și îi ziceam ce idee bună de a scrie pe blog ) că prefer durerile spirituale în locul celor fizice.

Sincer vă spun că nu suport să mă simt rău, să tușesc ca un măgar, să mă doară spatele, capul ( migrenele mele sunt groaznice, am avut meningită când am fost mică ), să am vânătăi, na, ați înțeles ideea. Pur și simplu îmi displace să am o stare de sănătate proastă, pentru că îmi piere tot cheful și nu sunt la înălțime, chiar îmi afectează comportamentul, performanța.

De-asta spuneam că mai bine îndur răni emoționale, care într-adevăr sunt dureroase, recunosc, decât din cele fizice. Am trecut prin destule până acum, probabil că voi mai trece, mă simt capabilă să afirm asemenea lucruri. Numai că e ceva ce nu pot avea niciodată, dar zic și io ca tot omu Poate o să ziceți că cine știe ce ”superioară” mă cred, dar vă asigur că orice îmi atinge corpul și mă face să sufăr, îmi schimbă modul de a fi mai mult decât ceva sentimental – pentru că sentimentalul îl pot ascunde, îl pot uita o vreme, în fine, pot jongla cu ce vreau să arăt. Dar fizic ? Bine că nu sunt o văitătoare, în rest … pacoste pe capul omului. ( bine, acuma nu vă gândiți că la orice atingere sau ceva, urlu ca din gură de șarpe, dar ca idee generală )

E posibil să fiu o găină fricoasă, ori o ”răsfățată”, dar așa simt eu, zău! Poate greșesc și odată o să ajung la concluzia că mai bine mă biciuiește cineva de 1000 de ori pe spate, decât să trec printr-o cutare stare psihică/sufletească. Who knows ? Deocamdată … să se consemneze ce am scris aici!

P.S. Sunt în tentative de revenire, fiți înțelegători )